Crearea școlilor pentru oameni, nu pentru producție

Bună ziua! Permiteți-mi să vă adresez o întrebare directă: Sunteți îngrijorați de starea curentă a educației?

Și eu sunt, iar una dintre cele mai profunde îngrijorări ale mele este că, în timp ce sistemele de învățământ din întreaga lume sunt reformate, multe dintre aceste reforme sunt conduse de interese politice și comerciale care înțeleg greșit modul în care oamenii reali învață și modul în care funcționează cu adevărat școlile excelente. Drept urmare, aceste reforme schimbă perspectivele a nenumărați tineri. Mai devreme sau mai târziu, în bine sau în rău, ele vă vor afecta pe dumneavoastră sau pe cineva pe care îl cunoașteți. Tocmai de aceea astăzi am ales să vă ofer noi modele bune și să vă răspund la o parte din întrebările pe care le aveți.

Dacă am comprima întreaga istorie a Pământului într-un singur an calendaristic, ființele umane moderne ar apărea la mai puțin de un minut până la miezul nopții, pe 31 decembrie. Ne aflăm într-un moment critic, în care nevoia de inovație radicală în modul în care gândim, trăim sau educăm sau ne raportăm unii la alții nu ar putea fi mai stresant.

Acest context aduce în prim-plan cuvintele profetice ale lui H.G. Wells: „Civilizația este o cursă între educație și catastrofă.” Educația este, într-adevăr, cea mai bună speranță a noastră, dar nu orice fel de educație. Nu vechiul model industrial! Noi avem nevoie de un nou tip de educație, adaptat provocărilor cu care ne confruntăm acum.

De la modelul industrial la școala viitorului

Argumentul meu principal de astăzi este acesta: răspunsul nu constă în a îmbunătăți vechiul model de educație, de tip industrial, ci în a îmbrățișa o abordare nouă, potrivită provocărilor moderne. Noi avem nevoie de o abordare care cultivă talentele diverse și reale care se află în fiecare copil.

În 2006, Ken Robinson a susținut o prezentare la TED intitulată „Ucid școlile creativitatea?”. Esența acelei prezentări a avut la bază ideea că ne naștem cu talente naturale imense, dar până la absolvire, mult prea mulți dintre noi pierdem contactul cu ele. Acel discurs a devenit cea mai vizionată prezentare din istoria TED. A fost vizionat online de peste șaptezeci de milioane de ori de oameni din întreaga lume. Acest lucru îmi spune un singur lucru: nu suntem singurii care împărtășim aceste îngrijorări. Este timpul să transformăm această îngrijorare comună într-o acțiune comună pentru binele viitorului tinerilor noștri.

Pentru a construi un viitor mai bun pentru educație, trebuie mai întâi să diagnosticăm cu onestitate cauzele profunde ale stării sale actuale de rău, mergând dincolo de simple simptome. Există multe semne de boală, dar ele nu vor dispărea dacă nu înțelegem problemele fundamentale care le generează. Înțelegerea acestor cauze fundamentale este primul pas critic către o schimbare semnificativă.

Pe scurt, problema este aceasta: sistemele de învățământ public în masă au fost dezvoltate în mare parte pentru a satisface nevoile de forță de muncă ale Revoluției Industriale și sunt organizate pe principiile producției de masă. Acest model industrial este, prin natura sa, nepotrivit pentru circumstanțele complet diferite ale secolului XXI.

Aleg să detaliez afirmația anterioară menționând câteva caracteristici cheie:

• Producția în masă: Sistemele au fost concepute pentru a modela elevii conform anumitor cerințe asemenea produselor de pe o linie de asamblare, Cei care nu se conformează standardelor sunt respinși sau ,,reprocesați”.

• Conformitatea: Mișcarea de standardizare se bazează pe conformitate în curriculum, predare și evaluare. Creativitatea și unicitatea sunt adesea văzute ca abateri de la normă, nu ca atuuri.

• Liniaritatea: Educația este structurată ca o serie de etape secvențiale. Elevii sunt grupați pe vârstă și avansează prin sistem în loturi, definite de data nașterii, trecând prin teste periodice care acționează ca porți de control al calității.

• Diviziunea muncii: La fel ca într-o fabrică, ziua de școală este segmentată în unități de timp fixe: ore de 40 sau 50 de minute. La sunetul clopoțelului, toată lumea își schimbă sarcina. Profesorii sunt specializați pe materii separate, care rareori interacționează între ele. O mai bună comunicare între profesori determină o dezvoltarea psihologică mai armonioasă a elevului.

Deși aceste principiile menționate mai sus pot funcționa bine în fabricarea de produse, ele pot cauza consecințe dezastruoase în educarea oamenilor, deoarece nu reușesc să recunoască și să cultive talentele unice ale fiecărui individ.

Costul uman al acestui sistem este imens. În Statele Unite, peste 40% dintre profesorii noi părăsesc profesia în primii cinci ani , adesea din cauza condițiilor de muncă și a presiunii standardizării. Inițiative precum No Child Left Behind (NCLB) au eșuat în mod evident în a reduce decalajul de performanță între grupurile socio-economice.

Mai mult, costurile societale sunt importante de menționat. Costă în medie 11.000 de dolari pe an pentru a educa un elev de liceu, dar peste 20.000 de dolari pe an pentru a-l ține în închisoare . Folosesc expresia „așa-numiții” elevi care abandonează școala, deoarece termenul implică faptul că acești tineri au eșuat în fața sistemului. Adesea, este mult mai corect să spunem că sistemul i-a eșuat pe ei. Dacă ai conduce o afacere și în fiecare an ai pierde peste o treime din clienți, ai începe să te întrebi dacă problema este la ei sau la afacerea ta.

Este timpul să încetăm să mai reparăm un model defect și să începem să explorăm o alternativă mai plină de speranță și mai eficientă.

Dacă metafora industrială este problema, soluția constă în adoptarea uneia noi. Propun o schimbare fundamentală de paradigmă: în loc să vedem școlile ca pe niște mecanisme, ar trebui să le privim ca pe niște organisme vii. Să ne imaginăm școala nu ca pe o fabrică, ci ca pe o fermă.

Școala ca o „Grădină”, nu ca o „Fabrică”

Gândiți-vă la diferența dintre agricultura industrială și cea organică. Agricultura industrială se concentrează pe maximizarea producției prin control: pesticide, îngrășăminte chimice, hormoni de creștere. Scopul este un produs standardizat. În schimb, agricultura organică se concentrează pe cultivarea vitalității solului. Un fermier organic știe că, dacă solul este sănătos și ecosistemul este echilibrat, plantele vor rodi în mod natural.

Paralela cu educația este directă. Abordarea industrială se concentrează pe rezultate/ scoruri la teste, conformitate și folosește metode standardizate pentru a le obține. Abordarea organică, pe de altă parte, se concentrează pe crearea unui „climat” sau a unei „culturi” bogate și nutritive în școală, unde elevii pot înflori în mod natural.

Cultura școlară este, pe scurt, „modul în care facem lucrurile pe aici” . Rolul principal al unui director nu este să comande și să controleze, ci să cultive această cultură, la fel cum un fermier cultivă solul. Să creeze condițiile în care fiecare elev poate crește.

Această abordare organică se bazează pe o idee simplă, dar profundă: suntem „învățăcei înnăscuți”. Toate strategiile noastre ar trebui să pornească de la această premisă. Iată principiile de bază:

1. Valorificarea curiozității înnăscute: Copiii se nasc cu un apetit incredibil de a învăța. Gândiți-vă la complexitatea limbajului – un sistem pe care îl absorb fără instrucțiuni formale. Un sistem educațional eficient nu încearcă să toarne informații în capetele lor, ci să valorifice această abilitate naturală de a învăța, nu să o inhibe.

2. Recunoașterea inteligențelor diverse: Trebuie să renunțăm la concepția îngustă a inteligenței măsurată de testele IQ. Priviți în jur: arta, știința, muzica, antreprenoriatul, sportul. Toate sunt dovezi ale extraordinarei diversități a inteligenței umane. O educație reală trebuie să răspundă acestei diversități, nu să o suprime în favoarea unui singur model academic.

3. Importanța pasiunii: Pentru a fi în „elementul” tău, nu este suficient să ai talent la ceva; trebuie să iubești ceea ce faci. Pasiunea este motorul realizărilor. Lucruri profunde se întâmplă atunci când elevilor li se oferă spațiul de a-și explora propriile interese și pasiuni.

Acestea nu sunt doar idei frumoase. Acum, permiteți-mi să vă arăt cum arată aceste principii în acțiune, în școli reale, conduse de oameni reali.

Schimbarea de la un model industrial la unul organic nu este o fantezie teoretică. Este o revoluție populară care are deja loc în școli din întreaga lume, condusă de lideri vizionari care demonstrează ce este posibil.

Când Laurie Barron a devenit director la Smokey Road Middle School din Georgia, situația era dezastruoasă. Școala avea cele mai slabe rezultate academice, cele mai multe probleme de disciplină și o istorie de directori care plecau după un singur an.

În primul ei an, Laurie a fost nevoită să se ocupe constant de conflicte între elevi și, mai des decât și-ar fi dorit, să îi trimită acasă cu suspendare. „Îi suspendam tot timpul pentru că se băteau,” spunea ea. Învățarea era aproape imposibilă într-un astfel de mediu. Dar după ce a stabilit niște reguli de bază, adevărata revelație a venit atunci când a realizat că „ceea ce este important pentru elev este cel mai important lucru.” În loc să le spună că matematica este mai importantă decât fotbalul sau muzica, echipa ei a început să folosească pasiunile elevilor ca pârghie.

Citatul ei surprinde perfect esența: „Când am început să adoptăm această abordare, când copiii au început să vadă că noi prețuim ceea ce ei prețuiau, au început să ne ofere înapoi ceea ce noi prețuiam.”

Rezultatele au fost spectaculoase. Referirile disciplinare au scăzut dramatic, prezența a crescut, iar rezultatele la teste s-au îmbunătățit în toate categoriile. Pentru elevii cu nevoi speciale, scorurile la matematică și citire au crescut cu un uimitor procent de 60%.

Steve Rees a lucrat cu elevi considerați „cu risc de eșec”, din „ultimii 20% ai sistemului de învățământ”, copii pe care sistemul îi abandonase. El a început un program de mentorat, dar punctul de cotitură a venit când elevii au pus o întrebare ridicol de ambițioasă: „De ce nu putem construi o mașină adevărată?”

Și exact asta au făcut. Au construit o mașină electrică și au condus-o de-a lungul țării. Acest proiect nu i-a învățat doar inginerie; i-a învățat că sunt capabili de lucruri extraordinare.

Cum spunea Steve, „Când termină școala, acei copii simt că pot face orice.” O elevă care avea note mici și căreia i se spusese că nu are nicio șansă a ajuns pe lista de onoare și a mers la facultate. Asta se întâmplă când învățarea este alimentată de pasiune.

High Tech High, fondată de Larry Rosenstock, este un model remarcabil de integrare a educației tehnice și academice prin învățare bazată pe proiecte. Aici, nu există clopoțel, nu există materii separate la fiecare 40 de minute. Elevii lucrează la proiecte complexe, din lumea reală.

De exemplu, au învățat despre biologie și ecologie scriind și producând o carte despre ecologia Golfului San Diego. Au creat un instrument de codificare ADN pentru a ajuta la combaterea braconajului în Africa. Larry Rosenstock descrie metoda lor astfel: „Este ca și cum ai descoperi materia, nu ca și cum ai acoperi-o.”

Modelul funcționează, trimițând la facultate un număr mare de absolvenți, mulți dintre ei fiind primii din familiile lor care ajung la învățământul superior.

Ce au în comun aceste povești? Ele sunt manifestări vii ale principiilor pe care le-am discutat.

• Povestea lui Laurie Barron de la Smokey Road arată cum conectarea cu ceea ce este important pentru elevi deblochează potențialul lor, o aplicare directă a principiului Valorificării curiozității înnăscute și a intereselor personale.

• High Tech High, cu proiectele sale interdisciplinare, este o dovadă a modului în care putem construi un curriculum în jurul Recunoașterii inteligențelor diverse , de la biologie la design grafic și inginerie.

• Iar Minddrive este ilustrarea perfectă a celui de-al treilea principiu: Importanța pasiunii . Când elevii au fost lăsați să-și urmeze visul nebunesc de a construi o mașină, nu doar că au învățat, ci și-au transformat complet viețile.

Aceste școli nu sunt excepții miraculoase. Ele sunt prototipuri pentru viitor. Întrebarea este: cum facem ca această revoluție să devină noul standard?

Știu că schimbarea unui sistem atât de adânc înrădăcinat pare o sarcină monumentală. Dar puterea de a iniția această schimbare se află în această sală. Se află la voi – educatorii, directorii, administratorii. Voi sunteți cei care pot aprinde scânteia.

Benjamin Franklin spunea că în lume există trei feluri de oameni: „cei care sunt imobili, cei care sunt mobili și cei care determină mișcarea.”

• Cei imobili: Aceștia sunt cei care se opun schimbării cu orice preț. Sfatul meu este să nu vă irosiți energia încercând să îi mișcați. Curenții schimbării îi vor ocoli oricum.

• Cei mobili: Aceștia sunt oamenii care văd nevoia de schimbare, dar poate nu știu cum să acționeze sau așteaptă un impuls. Ei sunt deschiși la convingere. Lucrați cu ei. Mergeți acolo unde este energia lor. Formați parteneriate și construiți împreună.

• Cei care determină: Aceștia sunteți voi. Liderii, inovatorii, cei care nu așteaptă permisiunea de a face ceea ce este corect. Vă provoc să fiți cei care mișcă. Să fiți catalizatorii în școlile și comunitățile voastre.

Vă invit să vă imaginați un viitor în care școlile noastre nu mai sunt fabrici, ci ecosisteme vibrante, pline de viață. Școli care nu doar transferă informații, ci transformă vieți. Școli care nu cultivă doar competențe academice, ci și creativitate, compasiune și curaj.

Aceasta nu este o utopie. Este o posibilitate reală, demonstrată de pionierii pe care i-am menționat astăzi. Am început prin a cita cursa lui H.G. Wells între educație și catastrofă. Alegerea pe care o facem astăzi, în școlile noastre, nu este doar despre note mai bune. Este despre a ne asigura că educația câștigă acea cursă. Schimbarea este deja în desfășurare. Este o revoluție populară, care crește din interiorul sălilor de clasă și al cancelariilor.

Multe dintre informațiile prezentate sunt extrase din cartea „Școli creative” de Ken Robinson. Scriitorul a prezentat situația tinerilor americani. Dacă vă interesează educația din România, vă invit să citiți cartea „O viață ai! Fă-o extraordinară!” de Ioana Șomîtcă. În ultima carte amintită veți descoperi tehnici inventate de scriitoare din dorința de a obține rezultatele frumoase cu tinerii în domeniul matematicii. De asemenea, veți afla și rezultatul pe care l-a obținut având ca „aluat” tinerii din România.