Povestea (5) Despre profesori, elevi și alte ființe mitologice

Voi începe povestea cu un semn grăsuț de întrebare cu privire la două cauze posibile de apariție a acestei relatări, tocmai pentru a păstra magia practicii pedagogice.

1. Fie în cadrul orelor de practică am deranjat profesorul de clasa la care am asistat. Am intervenit la oră cu scopul de a corecta o greșeală pe tablă, pe care profesorul nu o corectase în timp util.
2. Fie o notă bună se obținea greu la testarea la final de modul.

Am să vă povestesc așa cum s-a întâmplat pentru că sigur povestea aceasta este utilă viitorilor profesori.

Acum că ați aflat deja intriga, voi continua cu punctul culminant.

Am avut de susținut o lecție la o clasă pentru care primeam o notă în cadrul facultății.

Am intrat în sală odată cu profesorul de la clasa respectivă, cu profesoara universitară și directoarea școlii. Copiii erau vorbăreți și înainte de a intra în sală și au continuat așa și la vederea cadrelor didactice. Cretă nu era în sală, bureții erau uscați. Copii se comportau de parcă erau toți în continuare în pauză, și eu parcă eram Harry Potter cu mantia care mă făcea invizibilă. (Sper că a lui era haina și nu încurc filmul, cartea n-am citit-o.)

Am considerat că cei mici au fost puși să-mi saboteze prezentarea, dar informația aceasta nu mă salva din situația respectivă, așadar am pus mintea să se gândească la soluții.

În prima bancă din rândul de la mijloc era un băiat care se întorcea la colegul său, vorbeau puțin, revenea cu fața spre tablă și zâmbea și mie și colegului. M-am apropiat de el și l-am rugat să-mi aducă o bucată de cretă și să ude buretele.

Mi-a spus că nu vrea să facă asta. I-am menționat: „Este în regulă” și i-am zâmbit, în timp ce îmi priveam ceasul, mă gândeam că eu nu-mi făcusem încă toți pașii pe ziua de astăzi, ar fi mers foarte bine o plimbare de 30 de minute – așadar îi spun elevului:

„Spune-mi unde găsesc creta și voi merge eu personal să o iau. Cât lipsesc, treaba ta este să prezinți lecția de astăzi, iar ulterior, când revin, preiau eu cuvântul.” Eram fericită pentru soluția găsită. El în loc să ajute la realizarea visului meu, el înțelesese clar că, dacă eu am plecat din sală, toată responsabilitatea clasei era pe el.

Așadar a pus capul în pământ, s-a ridicat din bancă și a fugit spre ușă. Mi-a adus mai multe bucăți de cretă și buretele umezit într-un timp foarte scurt.

,,Asta e…” mi-am zis. Gândurile îmi spuneau clar: ,,Bună treabă, acum chiar trebuie să-mi țin lecția.”

Am început lecția. A fost liniște până la finalul orei.

De ce?

Prima variantă: Și-au dat toți seama că vreau să-mi fac numărul de pași, dar ei mă voiau în sală de clasă prezentă.

A doua variantă: cei care sunt prieteni doar cu manualele de pedagogie ar spune că identificasem corect curajosul clasei (pe cel care putea perturba ora). Eh, dar pare prea științifică a doua variantă, așadar revenim la poveste.

Când doi profesori vor să strălucească în aceeași oră

Acest subtitlu prezintă exact ce vă voi relata în continuare.

Ajunsesem să discut și despre piramidele din Egipt la finalul orei. Asta e, am vorbit despre ce mi-a plăcut și mie prin școală, moment în care profesorul de la clasă s-a ridicat, a venit la tablă și a adăugat informații legate de piramide. Pe scurt, eram doi deștepți acum în sala de clasă care ne întreceam în cunoștințe avansate de cultură generală- Da, stiu a sunat pompos asta . (Ca să vă spun drept, el procedase identic cu ce făcusem eu la ora lui – Se identifica acum cu energiile pe care le prinsesem și eu atunci când îi deranjasem ora. ) L-am apreciat așa cum a reacționat. Sincer vă spun.

Oricum creasem ora pe placul meu. Cert este că profesorul venise zâmbitor spre tablă și spusese ceva legat de piramide. Îmi amintesc că i-am mulțumit pentru intervenție și am adăugat că faraonii nu erau localizați în piramidă, așa cum precizase el câteva clipe mai devreme, ci sub piramidă existau diverse camere, unele dintre ele având chiar și capcane.


Voiam să le arăt elevilor că e perfect normal ca un profesor de matematică să aibă cunoștințe și din alte domenii, așa cum s-a întâmplat cu marii matematicieni care au rămas în istorie. Ei călătoreau foarte mult, erau ca influncerii din zilele noastre și discutau cu persoane din diverse domenii, așa cum fac artiștii ca să câștige un public mai larg

Pe scurt, i-am și mulțumit domnului pentru intervenție. Știam că dacă procedez așa mai fac rost de timp, pentru ce îmi plăcea mie să povestesc copiilor. Voiam să-i văd cu zâmbetul pe buze la finalul orei. Îmi plac zâmbetele adevărate ale copiilor și acționez în funcție de asta.

Domnul profesor se cam îngândurase fie pentru că se așteptase să pic în plasa lui și să dovedesc că a lui credință lui mă reprezenta pe mine, fie pentru că voia să termine ora folosind informațiile lui inteligente, iar eu am intervenit din nou corectându-l. Habar n-am, dar știu că eram mulțumită pentru că el îmi oferea șanse să spun mai multe informații de cultură genrală pentru elevi 😉

Surprinzător, m-au aplaudat toți elevii și profesorii care au stat în spatele clasei, persoane care inițial ar fi trebuit să-mi creeze probleme, probabil i-am fascinat și au uitat dragii de ei că trebuiau să mă încurce, și uite așa nota primită de mine a fost maximă.

Concluzia?

Este important să iubești oamenii; doar așa vei ști cum să te comporți cu ei, indiferent de situația în care te pun. Începi să înțelegi mai multe când vrei să înțelegi și începi să analizezi.

Dar poate nu a fost totul despre mine în acea zi, poate au fost alți factori care au intervenit în acea dimineață.

Poate profesorul și-a băut cafeaua rece în acea dimineață, poate nu i-a priit micul dejun, poate pe elev l-au certat părinții acasă, poate profesorul a fost certat de soție dimineața. (Not my circus, not my monkeys ) și de fapt, nu avea nimeni nici o capcană pentru mine. Da, știu! și mie mi-e greu să cred asta

Revenind la maturitatea și responsabilitatea date de funcția de profesor, afirm că:

Am siguranța acum după mulți ani că, dacă fac bine fără să forțez, omul acela ajunge acolo unde trebuie și se vindecă. Poate nu peste noapte, dar cu timpul, în ani de zile, își găsește el drumul bun, așa cum și o picătură poate eroda o piatră, dacă ea cade constant.

Bine, bine, recunosc. Am mai și forțat binele. 🙂
Nu e chiar totul o poveste cu zâne și inorogi…

Dar am să vă povestesc asta într-o altă zi. Acum revin la treabă.

În apărarea mea, afirm că și Făt-Frumos a tăiat capul bălaurului fără să-l întrebe dacă are sau nu nevoie de o pastilă pentru gât în ziua în care l-a întâlnit. :))

Concluzia personală.

Mi-am dorit să aduc astăzi pe scenă o întâmplare adevărată, O poveste despre cum blândețea și umorul pot învinge orgoliul, iar iubirea de oameni transformă orice oră de curs într-o lecție de viață.

Alte idei esențiale le-am descoperit în calitate de profesoară:

1. Uneori, cea mai frumoasă lecție nu e cea din manual, ci cea pe care o înveți când alegi să răspunzi cu zâmbet, nu cu mândrie.

2. Când iubești oamenii, și cele mai dificile ore devin povești frumoase.

Reamintire pentru profesori

„Despre cum să rămâi profesor și om în același timp — chiar și atunci când viața îți usucă buretele și îți fură creta.”


Pentru mai multe povești accesați: Povești adevărate de viață