Puterea unei clase care colaborează

Astăzi mi-am amintit de o altă întâmplare cu studenții mei dragi. Aveam o grupă care venea la seminarul de matematică ca și cum ar fi întâlnit pentru prima dată materia, deși profesorul de la curs explica excelent și oferea exemple clare, cu rezolvări bine structurate.

Câteva săptămâni la rând am reluat treaba profesorului del curs și ulterior reveneam la practica de la seminar: rezolvam pe tablă modele de exerciții, apoi îi scoteam pe toți la tablă, fiecare cu câte o bucățică din problemă. În felul acesta mă asiguram că urmăreau parcurgerea exercițiului – fie consultând caietul, fie întrebând colegul de bancă.

Le-am spus că ar fi bine să vină cu lecția învățată și să memoreze acasă algoritmii de rezolvare. Dar nu am văzut nicio schimbare.

Așa că într-o dimineață am decis să schimb strategia. Mi-am spus că poate nu reușeau să facă ceea ce le ceream din diverse motive: teama de greșeală, perfecționism, lipsa de timp (unii aveau job), poate chiar și puțină comoditate sau emoție în fața profesorului. Nu i-am întrebat niciodată direct de ce nu studiau înainte de seminar. Cert era că la ore erau implicați, atenți și, până la finalul seminarului, înțelegeau materia și puteau rezolva exercițiile.

În acea zi le-am spus așa:

— Dragii mei, astăzi am o veste. Nu m-am uitat peste seminar ca să îmi aimintesc algoritmii de rezolvăre. Pe scurt, am nevoie de ajutorul vostru ca să facem ora aceasta să fie una bună. Voi îmi spuneți ce ați notat la curs, discutăm, ne punem întrebări și găsim împreună răspunsuri.

În acel moment au ridicat toți ochii din bănci. Se citea pe chipurile lor întrebarea: „Să o credem sau nu?”. Le-am spus doar că am cerințele exercițiilor. Atât.

După câteva secunde în care ne-am privit reciproc, au început să deschidă caietele. Am scris cerința primului exercițiu pe tablă și, imediat, i-am auzit cum răsfoiesc, cum discută în șoaptă, cum caută rezolvările.

I-am întrebat care este primul pas. Mi-au răspuns. Apoi al doilea. Și tot așa. Le puneam întrebări ca să verific și dacă ei înțeleg de ce urmează anumiți pași sau doar îi reproduc mecanic. Răspunsurile lor m-au bucurat. Înțeleseseră.

La următorul exercițiu, cineva a ridicat mâna să iasă la tablă; altcineva îl urmărea din bancă și intervenea dacă observa o mică eroare. Se completau unii pe alții. Colaborau ca o adevărată echipă.

De ce?

Pentru că primiseră de acasă o educație sănătoasă și pentru că vedeau că o colaborare corectă și responsabilă aduce rezultate bune tuturor participanților.

Îmi amintesc un alt seminar în care un student aflat la tablă a fost oprit de colegul lui din bancă pentru a-i arăta o greșeală. L-am rugat pe cel de la tablă să-i mulțumească studentului din bancă. De ce? Fiindcă altfel ar fi trebuit să refacă tot exercițiul de la tablă după ce ajungea la un rezultat greșit. Să primești (sau să dai) feedback constructiv este o abilitate prețioasă și merită încurajată.

Adevărul este că, ca profesor, trebuie să lași spațiu de creștere. Trebuie să permiți tinerilor să se dezvolte intelectual, să înțeleagă că o greșeală neintenționată poate fi un pas spre învățare, nu un motiv de rușine.

Poate că am avut norocul unor tineri deosebiți. (Asta mi se spune cel mai des când vorbesc despre tinerii pe care i-am avut la clasă.)

Pentru că în ziua în care le-am spus că am nevoie de ajutorul lor pentru a face un seminar bun, ei au ales să se implice, să fie responsabili, să-mi arate că pot conta pe ei.

Știam ce am de rezolvat și pașii de rezolvare. Dar la ce m-ar fi ajutat să le demonstrez încă o dată că eu știu și ei, deocamdată, nu?

Dacă nu aș fi procedat așa nu aș fi văzut poate în acea zi frumusețea minții lor și valorile umane.

Seminarul acela i-a învățat pe ei că sunt capabili, importanți și că pot face ceva valoros pentru ceilalți chiar și într-o sală sau chiar într-un domeniu care sperie adesea lumea: matematica.

Am simțit vreo clipă că pierd autoritatea în fața lor?
Deloc, pentru că până în acea zi, eu săptămânal am căutat să-i fac pe ei să se simtă bine la orele mele și să învețe cu drag (Susținându-i să treacă peste diverse provocări, perfecțiunea, presiunea psihologică prea mare, teama de mate, teama de a greși la tablă, teama de a da un răspuns greșit din bancă, teama de a-i auzi pe ceilalți râzând de o eroare, încrederea că ei nu o să reușească vreodată să învețe la mate, credința că dacă ei nu sunt perfecți sunt un eșec și multe altele)